O epava

         O silueta subtire,cu un chip inexpresiv si o frunte intunecata de o tristete adanca,trece stearsa si absenta prin larma strazii.Ochii ei in a caror sclipire se putea citi candva un suflet plin de dragoste si caldura aveau acum o privire pierduta intr un spatiu necunoscut iar undeva in coltul gurii sale se putea distinge un zambet umbrit si neincrezator,apropindu-se putin de ironie.Pasul ei obisnuit,sigur si apasat ca si cum ar fi vrut sa impinga pe ritm de dans pamantul in jos,ca sa il adanceasca,atingea acum incet si nesigur cu pantofii ei tociti,fara toc,podeaua asemenea unei berze ce atinge cu picioarele ei lungi apa in zbor.Parfumul de margaritar de alta data,pe care toata lumea il putea simtii in aerul rece al diminetii,a disparut aruncat pe un lung drum al uitarii.

        A avut si ea sentimente odata.Nu era asa blazata cum pare acum.Avea prea multe candva,sau prea putine.Doar ea stia cat de mult a iubit-o.Pictase acest tablou in cele mai vesele nuante cu propriul suflet,cu propria inima.Dar sufletul ei era fragil ca un vas de portelan valors,spart apoi fara pic de mila,aruncat la gunoi,
abandonat.In centrul universului ei,era o singura persoana,pe care o iubea nespus de mult.Nu era vorba de un amor copilaresc,de o iubire a vietii,nu.Aceste lucruri nu o interesau.Era vorba de o prietenie,care insemna totul pentru ea.Pentru ca aceasta persoana inconstienta de ravagiile pe care a putut sa le faca in sufletul unui om,nu realiza ca era de fapt singura pesoana in care Adriana putuse vreodata sa aibe incredere si sa o iubeasca sau sa o schimbe ca persoana.Impreuna erau doar doua copile nematurizate,cu suflete ca doua picaturi de apa,aparent,ce tipau pe strazi si radeau insteric si fara motiv ca doua betive in cea mai ploioasa si mohorata zi.
        Acum...totul era in ceata.Nu intelegea.Cu ce i-a gresit,cu ce a tradat-o,ce a facut.Daca ar avea amintirile scrise cu cerneala pe niste foi vechi,nu le-ar arunca in foc chiar daca asta ar insemna sa uite totul.Le-ar pastra,traind cu o durere insuportabila toata viata,plangand zi de zi si neintelegand acest desen abstract al unei prietenii irecupelabile.Stie.Stie ca pentru prietena ei de candva,acea Nora Mladianu, reprezenta cifra zero,ca este inexistenta sau doar o simpla cunostinta si totul e dat uitarii.Stie ca in timp ce ea,Adriana,era gata sa faca un sacrificiu suprem pentru prietena ei,ca in timp ce ii spunea ca ii va fi mereu alaturi indiferent de circumstante,Dora abia ii nimerea numele.Nu intelegea gravitatea lucrurilor pe care i le spunea iar ea nu stia cum sa isi exprime aceaste sentimente puternice de prietenie in simple cuvinte.Adriana nu era singura.Era in permanenta inconjurata de prieteni care tineau la ea,incercau sa o consoleze chiar daca nu stiau de ce nu se poate opri din acest plans cu sughituri.Toti spuneau ca este o faza trecatoare,doar ea stia ca nu va mai putea zambi.Vorbele Dorei ii taiasera respiratia.O durea.O durea cumplit.Inima,tot ce era inauntrul ei...pustiu.Nu a mai ramas nimic.Barbarii! au taiat si omorat tot in calea lor,lasand in urma lor un dezastru.A fost un masacru.Plin de sange,ura si neincredere.Singura vinovata in cele din urma fiind Adriana.Pentru toata crimele infioratoare ce nu se le putea imagina un om simplu oricat de citit ar fi fost.Incredere ei meschina in aceasta fiinta proteica,care a depasit orice tradare,orice imperfectiune.Nu fac aluzie la faptul ca nu ar avea un suflet marinimos,din contra.Pentru ea a insemnat totul si ar da orice sa ii mai auda vocea indiferenta in telefonul inchis,aruncat undeva,intr-un sertar.Doar ca ea nu voia sa vorbeasca cu nimeni.De ce ar fi vrut?Prefera sa se izoleze sau sa plece departe,cat mai departe de lume si sa nu se mai stie nimic de ea.Se gandea,rasfoind o carte prafuita,luata la nimereala din biblioteca bunicului ei.Ce simplu s-ar putea sfarstii toate acestea.Daca ar stii ca nu lasa o durere ca cea pe care o simte ea acum,in urma,s-ar sinucide.Hm..ii placea pana si cum suna cuvantul.Sinucidere.Mazgalii cu stiloul ceva pe o foaie apoi scrise de mai multe ori cuvantul.Cu cata usurinta si-ar lua zborul catre tari calde,inundate de fericire daca nu i-ar face sa sufere pe cei dragi.Cei dragi fiind familia,desigur.Doar pentru ei mai traieste.Atat..
Sau..sa dispara,cat ai clipi,dupa fata pamantului.Misterios.Ca un magician aparent sarac si amator ce isi scoate un as din maneca.Isi tot repeta  cu obrazul inundat de lacrimi si cu voce tremuranda."Stiu!stiu!normal,stiu"
Stia.Stia ca nu prietenei ei,nici macar nu ii pasa,nici macar nu se gandeste la suferinta ei incurabila.Da,singura
ei prietena,singura persoana la care a fost capabila sa aiba niste senimente asa puternice,a abandonat-o.
Nu are cine sa o consoleze.Pentru ca nu stie nimeni.Doar ea isi plange de mila.Apoi,ii e rusine.Se simte penibila.
        Se gandea sa ii scrie o scrisoare.Daca ar fi vrut sa ii spuna adevarul in fata,cu siguranta nu ar fi ascultat-o,i-ar fi spus sa
nu mai exagereze atat.Ea nu intelegea,nu avea cum sa intelega ce suflet greu lasase in urma...